Lista numerelor

Al meu, al meu, al meu..., gândesc, spun şi fac mulţi. Ce plictiseală! Spune sfântul Ieronim că, într-adevăr, ceea ce este scris: pentru a căuta scuze pentru păcate (Ps 140,4), în cazul acestor oameni, la păcatul mândriei se adaugă lenea şi neglijenţa²¹ .

Este mândria cea care repetă continuu acest al meu, al meu, al meu... Un viciu care transformă omul în creatură sterilă, care anulează năzuinţa de a lucra pentru Dumnezeu, care duce la irosirea timpului. Nu îţi pierde eficienţa, anihilează, în schimb, egoismul. Viaţa ta pentru tine? Viaţa ta pentru Dumnezeu, pentru binele tuturor oamenilor, din dragoste pentru Domnul. Dezgroapă acest talant! Fă-l să rodească: şi gustă bucuria că, în această lucrare supranaturală, nu contează că rezultatul nu este o minune pe pământ, pe care oamenii să poată să o admire. Esenţial este să dăruim tot ce suntem şi posedăm, să încercăm să facem ca talantul să aducă profit şi să ne străduim continuu să producem roade bune.

Dumnezeu ne acordă, poate, încă un an pentru a-l sluji. Nu vă gândiţi la cinci, nici la doi. Concentrează-te doar asupra acestuia: unul, cel în care am început: să-l dăruim, să nu-l îngropăm! Aceasta trebuie să fie hotărârea noastră.

Lângă vie

Era un om, un gospodar, care a sădit o vie, a împrejmuit-o cu un gard, a săpat un teasc în ea şi a zidit un turn. Apoi a arendat-o unor viticultori şi a plecat în altă ţară²².

Aş vrea să medităm asupra învăţăturilor acestei parabole, din punctul de vedere care ne interesează acum. Tradiţia a văzut în această parabolă o imagine a destinului poporului ales de Dumnezeu; şi ne-a subliniat, în principal, faptul că, la atâta dragoste din partea Domnului, oamenii răspund cu infidelitate, cu lipsă de recunoştinţă.

Concret, vreau să ne oprim asupra acestui şi a plecat în altă ţară. Imediat ajung la concluzia că noi, creştinii, nu trebuie să abandonăm această vie, în care ne-a pus Domnul. Trebuie să ne folosim forţele în această lucrare, în îngrăditură, muncind la teasc şi, odată încheiată truda zilnică, să ne odihnim în turn. Dacă ne-am lăsa atraşi de comoditate, ar fi ca şi cum i-am răspunde lui Cristos: Uite, anii mei sunt pentru mine, nu pentru tine. Nu vreau să mă hotărăsc să-ţi îngrijesc via.

Domnul ne-a dăruit viaţa, simţurile, puterile, haruri fără număr: şi nu avem dreptul să uităm că suntem un lucrător, între atâţia alţii, pe această moşie, pe care el ne-a pus, pentru a colabora la sarcina de a le duce hrana celorlalţi. Acesta este locul nostru: între aceste limite; aici trebuie să ne străduim zilnic, cu el, ajutându-l în lucrarea lui răscumpărătoare²³.

Lăsaţi-mă să insist: timpul tău pentru tine? Timpul tău pentru Dumnezeu! Se poate ca, din milostivirea Domnului, acest egoism nu a intrat în sufletul tău pentru moment. Îţi vorbesc, pentru cazul în care, vreodată, simţi că inima ta şovăie în credinţa lui Cristos. Atunci îţi cer – îţi cere Dumnezeu – fidelitate în râvna ta, să îţi domini mândria, să îţi supui imaginaţia, să nu-ţi permiţi uşurinţa de a pleca departe, să nu dezertezi.

Le prisosea întreaga zi acelor zilieri care erau în mijlocul pieţei; voia să omoare orele, cel care a ascuns talantul în pământ; pleacă în altă parte cel care trebuia să se ocupe de vie. Toţi au în comun insensibilitatea, în faţa marii misiuni care i-a fost încredinţată de către Învăţător fiecărui creştin: cea de a ne considera instrumente ale sale, şi de a ne comporta ca atare, pentru a corăscumpăra, împreună cu el; cea de a ne consuma întreaga noastră viaţă în acest sacrificiu plin de bucurie de a ne dărui pentru binele sufletelor.

Dacă creştinul luptă pentru a dobândi aceste virtuţi, sufletul său se pregăteşte pentru a primi cu eficienţă harul Duhului Sfânt; iar bunele calităţi umane se întăresc prin inspiraţiile pe care Sfântul Duh le pune în sufletul său. A treia persoană a Sfintei Treimi – dulce oaspete al sufletului²⁴ – îşi oferă darurile: darul înţelepciunii, al înţelegerii, al sfatului, al tăriei, al ştiinţei, al pietăţii, al fricii de Dumnezeu²⁵.

Se observă atunci bucuria şi pacea²⁶, fericirea interioară cu virtutea omenească a bucuriei. Când ne imaginăm că totul se prăbuşeşte sub ochii noştri, nu se prăbuşeşte nimic, pentru că tu eşti, Doamne, puterea mea²⁷. Dacă Dumnezeu locuieşte în sufletul nostru, orice altceva, oricât de important ar părea, este accidental, trecător; în schimb, noi, în Dumnezeu, suntem ceea ce este permanent.

Duhul Sfânt, cu darul pietăţii, ne ajută să ne considerăm cu certitudine fii ai lui Dumnezeu. Şi, fii ai lui Dumnezeu, de ce am fi trişti? Tristeţea este zgura egoismului; dacă vrem să trăim pentru Domnul, nu ne va lipsi bucuria, chiar dacă vom descoperi greşelile noastre şi mizeriile noastre. Bucuria intră în viaţa de rugăciune, până când nu ne mai rămâne altceva de făcut decât să începem să cântăm, pentru că iubim, şi a cânta este un lucru pe care îl fac îndrăgostiţii.

Auzim vorbindu-se despre mândrie şi, poate, ne imaginăm un comportament despotic, asupritor: gălăgia asurzitoare a vocilor care aclamă şi triumfătorul care trece, ca un împărat roman, pe sub înalte arcuri de triumf, înclinând capul, pentru că se teme că fruntea lui glorioasă ar atinge marmura albă.

Să fim realişti: această mândrie îşi are locul doar într-o fantezie nebunească. Trebuie să luptăm cu alte forme mai subtile, mai frecvente: orgoliul de a prefera propria excelenţă celei a aproapelui; vanitatea în conversaţii, în gânduri şi în gesturi; o susceptibilitate aproape maladivă, care se simte ofensată în faţa unor cuvinte şi acţiuni care nu înseamnă în nici un fel o jignire.

Toate acestea pot fi, sunt, o ispită obişnuită. Omul se consideră, pe sine însuşi, drept soarele şi centrul celor care sunt în jurul lui. Totul trebuie să se învârtească în jurul lui. Şi nu rareori recurge, cu înclinaţia lui morbidă, până la simularea durerii, a tristeţii şi a bolii: ca să îi facă pe ceilalţi să îl îngrijească, să îl cocoloşească.

Cea mai mare parte a conflictelor care apar în viaţa interioară a multor oameni sunt fabricate de imaginaţie: dacă au spus asta, dacă vor gândi asta, dacă mă vor lua în considerare... Iar acest biet suflet suferă, din infatuarea lui tristă, având suspiciuni care nu sunt reale. În această aventură nefericită, amărăciunea sa este continuă şi le provoacă îngrijorare celorlalţi: pentru că nu ştie să fie umil, pentru că nu a învăţat să uite de sine pentru a se dărui, cu generozitate, slujirii celorlalţi din dragoste pentru Dumnezeu.

Respectul omenesc

Să nu vă oprească niciun motiv ipocrit: administraţi medicamentul pur. Dar lucraţi cu blândeţe maternă, cu delicateţea infinită a mamelor noastre, când ne vindecau rănile mari sau mici din jocurile sau căzăturile noastre de copii. Când trebuie să se aştepte câteva ore, se aşteaptă; niciodată mai mult timp decât este necesar, pentru că altă atitudine ar antrena comoditate, laşitate, lucruri foarte diferite de prudenţă. Respingeţi toţi, şi mai ales cei care vă asumaţi sarcina formării altora, frica de a dezinfecta rana.

Este posibil ca vreunul să şoptească viclean la urechea celor care trebuie să vindece, şi nu se hotărăsc sau nu doresc să îşi asume misiunea lor: Învăţătorule, ştim că eşti sincer⁸.... Nu toleraţi ironicul elogiu: cei care nu se străduiesc să ducă până la capăt cu vrednicie sarcina lor nu sunt învăţători, pentru că nu arată drumul autentic; nici nu sunt sinceri, întrucât cu falsa lor prudenţă iau drept o exagerare sau dispreţuiesc normele clare, de mii de ori verificate, de comportament corect, de vârstă, de ştiinţa bunei guvernări, de cunoaşterea slăbiciunii omeneşti şi de dragoste faţă de fiecare oaie, care ne îndeamnă să vorbim, să intervenim, să arătăm interes.

Pe falşii învăţători îi domină teama de a se descoperi adevărul întreg; îi înspăimântă simpla idee – sau obligaţie – de a recurge la antidotul dureros în anumite circumstanţe. Într-o asemenea atitudine – să fiţi convinşi – nu există prudenţă, nici pietate, nici chibzuinţă; această atitudine reflectă lipsă de îndrăzneală, lipsă de responsabilitate, nesăbuinţă, neghiobie. Sunt aceiaşi care, după aceea, cuprinşi de panică din cauza dezastrului, pretind că stăvilesc răul, atunci când este deja târziu. Nu îşi amintesc că virtutea prudenţei cere să se culeagă şi să se transmită la timp sfatul ponderat al maturităţii, al experienţei verificate, al privirii curate, al limbii fără piedici.