Lista numerelor

Roadele cumpătării

Cumpătarea înseamnă stăpânire de sine. Nu tot ceea ce experimentăm în trup şi în suflet trebuie să se manifeste fără frâu. Nu tot ceea ce se poate face trebuie făcut. Este mai comod să te laşi purtat de impulsuri care sunt numite naturale; dar la capătul acestui drum se găseşte tristeţea, izolarea în propria mizerie.

Unii nu vor să nege nimic stomacului, ochilor, mâinilor; nu vor să îl asculte pe cel care îi sfătuieşte să trăiască o viaţă curată. Capacitatea de a procrea – care este o realitate nobilă, participare la puterea creatoare a lui Dumnezeu – o folosesc dezordonat, ca pe un instrument în slujba egoismului.

Dar nu mi-a plăcut niciodată să vorbesc despre necurăţie. Vreau să mă opresc asupra roadelor cumpătării, vreau să îl văd pe omul cu adevărat om, care nu este ataşat de lucrurile care strălucesc fără să aibă valoare, ca flecuşteţele pe care le adună coţofana. Acest om ştie să deosebească lucrurile care îi fac rău sufletului şi îşi dă seama că sacrificiul este doar aparent: pentru că trăind astfel – cu sacrificiu – se eliberează de multe servitudini şi reuşeşte, în profunzimea inimii sale, să se bucure de întreaga dragoste a lui Dumnezeu.

Viaţa îşi recapătă atunci nuanţele pe care lipsa de cumpătare le acoperă: omul este în stare să se preocupe de ceilalţi, să împartă ceea ce este al său cu toţi, să se dedice sarcinilor mari. Cumpătarea face sufletul sobru, modest, înţelegător; îi dă o modestie naturală care este totdeauna atrăgătoare, pentru că se observă în comportament stăpânirea de sine a inteligenţei. Cumpătarea nu înseamnă limitare, ci măreţie. Este mult mai multă privaţiune în desfrâu, în care sufletul abdică de la sine însuşi, pentru a-l sluji pe primul care îi zornăie la urechi câţiva arginţi.

Cu această perspectivă, să fiţi convinşi că, dacă vrem cu adevărat să îl urmăm îndeaproape pe Domnul şi să aducem un serviciu real lui Dumnezeu şi întregii omeniri, trebuie să fim în mod serios desprinşi de noi înşine: de darurile inteligenţei, sănătăţii, onoarei, de ambiţiile nobile, de triumfuri, de succese.

Mă refer, de asemenea – pentru că până acolo trebuie să ajungă hotărârea ta – la aceste dorinţe curate, cu care căutăm doar să-i dăm toată gloria lui Dumnezeu şi să-l lăudăm, ajustând voinţa noastră după această normă clară şi precisă: Doamne, vreau asta sau aceea doar dacă te mulţumeşte pe tine, pentru că, dacă nu, pe mine de ce m-ar interesa? Dăm astfel o lovitură mortală egoismului şi vanităţii, care şerpuiesc în toate conştiinţele; până când atingem adevărata pace în sufletele noastre, cu o desprindere care sfârşeşte în stăpânirea lui Dumnezeu, tot mai intimă şi mai intensă.

Pentru a-l imita pe Isus Cristos, inima trebuie să fie complet liberă de ataşamente. Dacă vrea cineva să mă urmeze, să renunţe la sine însuşi, să-şi ia crucea şi să mă urmeze, să renunţe la sine însuşi şi să mă însoţească. Cine caută să-şi scape viaţa, o va pierde, iar cine-şi părăseşte viaţa pentru mine, o va afla. Ce-i foloseşte oare omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul⁸? Şi comentează sfântul Grigore: Nu ar fi de ajuns să trăim desprinşi de lucruri, dacă nu am renunţa în plus şi la noi înşine. Dar... unde să mergem în afara noastră? Cine este cel care renunţă, dacă se neagă pe sine însuşi?

Să ştiţi că una este situaţia noastră de căzuţi în păcat; şi alta, când am fost formaţi de Dumnezeu. Într-un fel am fost creaţi şi altfel ne găsim din cauza noastră înşine. Să renunţăm la ceea ce am devenit păcătuind şi să ne păstrăm aşa cum am fost alcătuiţi prin har. Astfel, cel care a fost mândru, în cazul în care, convertit la Cristos, se face umil, a renunţat deja la sine însuşi; dacă un desfrânat trece la o viaţă de înfrânare, de asemenea a renunţat la ceea ce era înainte; dacă un avar încetează să mai râvnească şi, în loc să-şi însuşească ceea ce este al altora începe să fie generos cu ceea ce este al său, cu siguranţă a renunţat la sine⁹.

Comportându-ne normal – ca semenii noştri – şi cu sens supranatural, nu facem mai mult decât să urmăm exemplul lui Isus Cristos, Dumnezeu adevărat şi om adevărat. Observaţi că toată viaţa lui este plină de naturaleţe. A petrecut treizeci de ani ascuns, fără a atrage atenţia, ca un lucrător oarecare, şi era cunoscut în satul lui ca fiul tâmplarului. De-a lungul vieţii sale publice, de asemenea, nu se observă nimic care să fie distonant, prin ciudăţenie sau excentricitate. S-a înconjurat de prieteni, ca oricare dintre concetăţenii lui, iar prin purtarea sa nu se deosebea de ceilalţi. În asemenea măsură încât Iuda, pentru a-l indica, are nevoie de un semnal: Cel pe care-l voi săruta, acela este²³. Nu era în Isus niciun indiciu extravagant. Pe mine, mă emoţionează această normă de comportament a Învăţătorului nostru, care trece drept un om ca oricare altul.

Ioan Botezătorul – urmând o chemare specială – se îmbrăca în piei de cămilă şi mânca lăcuste şi miere de albine sălbatice. Mântuitorul se îmbrăca într-o tunică dintr-o bucată, mânca şi bea la fel ca şi ceilalţi, se umplea de bucurie din fericirea altora, era mişcat de durerea aproapelui, nu respingea tihna pe care i-o ofereau prietenii săi şi nu ascundea nimănui faptul că îşi câştigase existenţa, timp de mulţi ani, lucrând cu propriile mâini împreună cu Iosif, meşteşugarul. Aşa trebuie să ne comportăm noi în mijlocul acestei lumi: ca Domnul nostru. Aş spune, în câteva cuvinte, că trebuie să mergem cu hainele curate, cu trupul curat şi, cel mai important, cu sufletul curat.

De asemenea – de ce să nu notăm acest lucru –, Domnul care predică o desprindere atât de minunată de bunurile pământeşti, arată în acelaşi timp o grijă admirabilă să nu le risipească. După acea minune a înmulţirii pâinilor, care atât de generos au săturat peste cinci mii de bărbaţi, le zise discipolilor săi: Adunaţi bucăţile rămase, să nu se piardă nimic. Ei le adunară şi umplură douăsprezece coşuri²⁴. Dacă meditaţi cu atenţie asupra întregii aceste scene, veţi învăţa să nu fiţi niciodată zgârciţi, ci buni administratori ai talentelor şi ai mijloacelor materiale pe care vi le acordă Dumnezeu.